Húsvéti gondolat

férgek közt vergődő rothadás égek a nyomorban

kiáltva kérem az éjnek csendjét a fénylő magasban

s te karban tett kézzel röhögsz s fájdalmam bámulod

mondván, hogy kétkezed átszúrva volt hajdanán miattam.

Bon Ami

⬇️În capul meu plin de vise

rămân un orb și un închis

precum între linii și lacrimi

imagini de incertitudini

aștep dorința de a-mi salva viața⬆️

Reclamă

în adâncul sufletului se așterne

o lumină fulger împodobit

iar vasele-mi tresar zadarnic

și plutesc amar și încolțit.

Pentru o zi de marţi

atunci când doreşti să te deschizi cu adevărat
gânduri în adâncul propriului tău trup
vor zbura.
un buchet de sunete înălţătoare.

lasă nervul cardiac să-ţi mişte şi ultimul neuron
ascultă intens
ascultă la maxim și cu sete de răzbunare

simţi cum sub firele de păr se așterne o iarnă atât de călduroasă
încât îţi vine să te dezbraci?
să te scalzi în propria-ţi transpiraţie?

este un sentiment plăcut poate şi
mai intens ca orice dragoste de până acum

Amândoi priveam în zare

Atunci când am făcut dragoste pentru ultima oară

am zâmbit amândoi știind că-i pentru prima oară,

atunci când ne-am iubit sub cerul liber constelat

am râs de stelele care se pierdeau în zare

și adormeam adânc amândoi.

Atunci când am luat ultima împărtășanie

am zâmbit amândoi știind că-i pentru prima oară,

atunci când am născut iubirea la maternitate

am râs de bunicile care veneau la îmbălsămare

știind că suntem morți amândoi.

Acum că am îngropat dragostea-n pustietate

alerg spre dorul viselor eterne,

adulmec prezența ta în cripta familiară

aducând cu mine-n viață amintirea

și dorința de altădată, pe amândoi.

O secundă la oltar

Slobozesc a ta imagine-n neant

ștergând izul parfumului de pe frunte

și mă-ncarc cu imaginea fiului tău drag.

Îmi rănesc primul picior care atinge raiul

stingând focul cu propriul scuipat

adunat din lacrimă de bărbat, a lui băiat.

Salvie iasomie levănțică

iobagii își cară singuri crucile arzând de atâta iubire

și își înalță strigarea arzătoare și pură la tine.

Lepădați sunt toți din această casă-naltă

fără icoane si jertfă fără de puteri amare

ajută-i Doamne ai tăi oameni colorați, sărmani.

Revedere

lacrimi de brad,
izul naturii
şi şuietul din jur mă copleşeşte.

îmi ard tălpile, plătesc dările
de zece ani în mijlocul pădurii.
e mai mult decât preludiu,
mai mult decât o viaţă de câine
şi zdruncinat îmi întorc privirea
în a ta istorie de om.

zilele curg, oamenii aleargă
şi ce nu-mi dau eu seama
de ce şi unde sunt.

liniştea e hrana, sufletul e în extaz
şi cum nimeni nu mă îndrumă
mă opresc să zabovesc asupra unui gând.
verdele mă încântă, floarea mă copleşeşte
sânul naturii mă excită
iar pe tine te amân.

Doar iubire

Ce nu înțeleg eu este de ce ești iubit
când tu nu poți oferi o scânteie,
o atingere,
și nici măcar o clipire.
Și ce nu pot înțelege este de ce mă faci javră ordinară
cu pureci stăini petrecuți de neam împodobit
și de ce încerci să mă scarpini cu a ta dragoste mulatră
când ai tăi copiii sunt la fel de albi ca și mine
ca și dunele de nisip de pe alte mări străine.

Cred că dacă aș fi fost focă
sau elfant
sau chiar și capră
pe care o doreai să moară când nu îți mergea prielnic
m-aș fi simțit mai bine.
Mai bine aș fi fost laptele alb care-l sugi la o vârstă inocentă
ca după aceea să-l scuipi numai sânge,
sau cuvinte care zgârie
și te face să te îndepărtezi de iubire.

Dacă m-ai șterge din vitrina expusă cu ale tale cârpe
aș zâmbi
și m-aș resemna prin gelozie.
Poate ți-aș fi și aproape
și nu aș juca doar crud și galant cu dragoste
ci aș mima o sardină proaspăt întinsă într-o conservă-mpachetată de veștedul zadar
cu verdele în albastrul înecat dând galbenului tentă de mărar
sau iubirii un alt sens de hazard.

perfid

când deoresc să-ţi fur puţin privirea te repezi şi te ascunzi în spatele ploapelor cărunte crezând că nu te văd şi că-ţi ating sufletul înecat în amarul nopţii cea de veghe însă ce nu ştii este că-ţi ofer înalţarea pe care alţii o aşteaptă de o veşnicie poate chiar mai mult de câteva secunde

dacă nu te-aş ştii încăpăţinat poate m-aş mira preţ de câteva momente dar pentru că te am în zare şi-n cunoştinţa înecată de iubire simt doar cum furnicăturile de sub piele se scurg pe sub glasul inimii tale bătrâne tremurând lauda dorului tinereţii pierdute

însă ce nu pot percepe e de ce-i atât de stearpă inima ta şi magistrala principală şi că de ce te laşi îndoctrinat cu zestre de bătrâni şi imagini cum vitele merg la iesle şi de papucii alergând în iarbă şi cum sufletul ţi-se zbate nedumerit în cameră căutând mereu gaura de scăpare în marea amară să-şi facă rău până la nesfărşit sfărşit

Porunci

Să latri cât poţi tu de tare idilă savantă!
Să aduci din nou speranţă fără suflare în această convaleşcenţă dureroasă,
şi în care să nu mai crezi în amăgire
şi nici iubire.
Şi să minţi!
Să minţi cum crezi că-i de cuviinţă şi nu a mai facut-o nimeni de la Zeii luminaţi.
Să duci dorul unui om umil,
şi simplu,
şi neatins de fiare,
şi dacă poţi arde celelalte cinci porunci cât de repede se poate.

Sabotaj

Cum se așterne noaptea-n vis, încep să te văd cum te îndepărtezi de mine dragoste crudă și-n marmură cioplită cu a ta față nevinovată. Pleoaple-mi sunt grele și amintirea-mi șchioapătă lăsând fața tremurând și nostalgică, iar tu râzi cum nimeni altul, atenuând răsetul malefic și zdrobind cugetul adâncului venin.

Încercarea-mi e ruga.

Însă cum nici stelele, nici luna, nici focul adâncului pământ nu-mi luminează calea,

mă opresc și te zăresc pe tine animal malefic,

grizonat de ceață,

alb ca varul,

și trist îmbrăcat ca malul de ape tulbure și agățate-n orizonturi verticale.

Iar izul pe care-l simt pe buzele tale este cea de fiară, verde putred în amarul înecat.

Îmi tai propriul avânt din adânc,

și cum ceasul sună de dimineață, îmi închid ochii, adorm și te visez din nou împiedicând momentul.

La menstuaţie

La menstuaţie, Vorbeşte despre cum sînt eu un prinţ desăvărşit şi tolerez prezenţa Ta

... Şi cum tu alegi s-alergi spre deşertul slabiciuni încuiate, şi cum eu te aleg să aştept mereu cu gandul că o să pleci din nou spre lume, aşa răsare şi soarele divinitaţii eterne luminând bustul arborelui mit.

Câte-n lună şi-n stele! Luna-i măritată! Miroase a ciclu, a menstuaţie!

Loboda

şi nu ştiu daca ai observat

cum nimeni nu calcă faţa nevinovată

şi nu ştiu dacă dacă ai observat azi calea Victoriei, cea frumoasă şi-nsorită cu pletele ei în vânt, cum străluceşte în amiaza mare şi dă cale vieții tale nemuritoare şi se lasă călcată de ale tale păcate, iar cum lacrima de după îţi spală urmele înnoroite.

Temperamentul sarcasmului tău se pierde, iar eu mă scarpin pe palmă cosind iarba parului cărunt şi vreau sa înţeleg cum nimeni altul nu se apără de veghe, de sarea năprasnicului cânt.

La unguroaică drăgăstoasă

La unguroaică drăgăstoasă

Spune-i plecat dragule la masă

Mâncarea-i rece ca şi mümüliga

Ca nu-i focule aprinsă bine.

Caruţă cu doi vaci

Du-mă repede la vraci

Să îmi dea vracevanie iute

De iubita iubeşte mult la mine.

Întors la iubită şi spune

Tăiat lemne şi adus la tine

Focul aprin cu buştean de nucă

Mâncat, beut acuma putem bine.

Cabaret Voltaire

Plâng în hohote şi-mi zbat sufletul în grădină, culegând stopii de rouă măcinate de bulgări stranii de zăpadă, cu a ta mângăiere aspră şi-ncolţită în pământ şi foc şi apă.

pagina nr. 4

Mă aplec din nou în acea carte şi răsfoiesc adânc, mirat şi însetat de zeama cruntă a firelor negre.

…iar copilul cu mâna-n mână aplecată, sufletul deschis acoperă cerul dinspre casă, trăgând concluzii şi spunând rugăciunea de după amiază:

Sfinte, Cerule, Codrule, Viule-n mortul sălbatic

învaţă-mă cum să mă plimb, cum să te prind de mâini,

cum mă cheamă, câţi ani duc, cum să te port pe stradă.

Şi mai învaţă-mă un lucru: să uit mereu de tine ne-fiind mereu un câine,

să plâng, să dau şpagă, să te chem, să te gonesc,

să dau mereu în zâmbet, să fac curat, să te jertfesc,

să cânt,

să duc de dorul tău, să mor,

să smulg din ceaţa ta o inimă a cărei straşină să cuprindă stropii de lumină

reflectaţi din sânul lor - ai tuturor.

Şi iată-mă aici cum stau gol şi împietrit, aşteptând o lume nouă, dincolo de văi si rouă, undeva departe, în aceeaşi poveste ca şi Omul, omul acela cu inima de aur...

din copilărie…

Te invit să iei jos cartea portocalie şi să începi să o răsfoiești; miroase a mucegai şi praf şi mâzgă şi romantic cu obloanele ei trase în piele şi untură, iar foile-i sunt în mare parte avortate cu lacrimi şi suferință.

pagina nr. 3

… pe vremea aceea, când eu mă născusem totul era
numai puf, miere şi lumină. O fiinţă drăgăstoasă îşi pusese amprentele
dragostei şi bucuriei pe umerii mei moi,
atingând cu privirea caldă şi sensibilă firele
uimirii mele,
încercând să mă aşeze în lumea mare cu poveştile
şi basmele ei pe moment gândite.
Pe atunci, casa noastră era undeva în vale,
dar nu chiar în abrupt, deoarece dupa noi mai
urmau nenumărate case,
străzi,
sate
şi oraşe,
o multime care era a nimanui.
Eu, prunc fiind, un pumn de om, care aducea
zămbetul văduvei din casă nu puteam fii neobservat. Gălăgia pe care o învârtisem
în jurul meu nu putea fi trecută cu vederea,
chiar si furnicile lucrau mai cu viată şi
greierele îi slujea cu mare distincţie.
Primisem cadou de ziua mea, o poveste minunată
care suna numai a dragoste, măreţie şi nobleţe; se numea Omul (cu Inima) de Aur.
Încercam să prind sensul acestor cuvinte, să
prind măcar o mică parte de adevăr
şi să îmi imaginez, cum eu pruncul încălţat în
cizmele găurite de sărăcie încalec o lume de zile mari. Îmi mai aduc aminte cu
puţină încețoșare că pe barba mea de mic copil atârnau firele de măceşe care se
desprindeau din felia de pâine unsă cu dragoste şi servită cu tandreţe mie,
regelui de peste gard,
care tocmai îşi terminase prima rundă de
activitate pe meleagurile satului natal.
Zeama fructului,miezul copt al naturi îmi dădea
un iz dulce hrănitor care mă transforma de pe o zi pe alta în bărbatul
visurilor,
soţul pierdut,
feciorul neavut mai până atunci.


Dintr-o dată aud cum sună ceasul.
Mă trezesc şi uitându-mă in oglindă, zăresc
semnul de pe frunte, semnul păcatului!

2010

am revenit:

închid uşa şi mă dezbrac de cele de iarnă.

ce trebuie să fac?

să mă rad?

să stau acum şi să rabd o veşnicie până revăd frumoasa natură şchiopătând

şi răzând în tainele ei cele mai izolate

încremenind podoabele măiestriei tale ferestre?

mi-e dor să dor

de ducă

de şarmul tău alint de mânză cu zâmbetul larg ostentativ şi de

nará naturi împletitoare cu duhul norului mărunt.

trebuie doar să vreau şi dau cu balta-n baltă

mâhnind ierburi dulci cu aroma-n cruciată

transformând între ale sale podoabe

în femela crocodil mireasă.

cum? nu ai văzut-o dansând din buric

trântind uşa marelui harem

ştergând după lacrimi îmbrobodite de fecioară sacră

dând un iz celui mai mare amant dintre sfinţi?

topesc cenuşa de pe obrazul tău cu lacrimă faianţă

şi deschid maşina zilei mohorâte să încep să tund iarba de sub copaci,

flori încremenite zac pe margini

şi meşterii trag la coada de la vraci.

Podoabă

Sunt ca şi bolovanul aşezat în groapă

bolborosind din adâncuri a praştie fără puteri

ca şi materia scuipată din veninul tău decor cum nu te mai caut şi cum tu nu îmi mai oferi sandale, aşa caut praştia să te arunc, ca să m-arunci.

şi mă strecor în al tău negru buzunar - cândva petrecut cu sabie amară -

lăsând după mine mult privirea ta cea sacră...

şi cum nu te-am căutat şi nu te mai caut niciodată în privirea nocturnă şi fumurie de podoabă..

Sunt ca şi neatins vreodată ...

Sunt ca şi marmura de cruce înfiptă, dezghețată...

Dublu V

Anul nou care vine,

te va prinde cu semințele-n buzunar şi unghiile nefăcute,

părul desfăcut şi jerpelit peste umeri

iar genele îți vor tremura ca muncitoarele în gara Rupii

așteptând putoarea șinelor bătrâne.

Dacă citești aceste rânduri înseamnă că ai deschis internetul, ai tastat de trei ori dublu v punct cum nimeni altul pe această lume punct ro şi ai dat de mine. Eu însa nu voi da în tine, că nu bat şi nu mușc senile. Deschid şi întind mâna către a ta faţă dând lacrimii tale un loc de veci; atât de veci încât nimeni nu îl şterge şi nimeni nu îl va mai atinge.

Ţi-se pare ca ai visat? Te asigur eu ca nu!

Cauți noul an? Tocmai ce a trecut;

era speriat săracu’.

Daca te întrebi cu ce sa te îmbraci la anu’

nu-i o problema, ti-am pregătit eu costumul.

Vezi cripta aia liniștită? Daca da, intră.

La etaj pe stânga e un stejar de treizeci de ani,

ai acolo un semfedeu cum nu a mai văzut lumea de atunci altul.

Întinde-o pe fată şi aşează-te pe spate.

Când simți că cineva te gâdilă nu te speria,

e doar molia.

Iar daca totuși o sa ai chef de dans la anu'

atunci spală-te pe mâini,

piaptănă părul şi ia satinul,

eu o sa te aștept la poartă tastând de trei ori dublu v-ul.

Dilema

Eşti rece ca frigiderul şi nu ma ajuţi:

te-am adus în casă să îţî dau hrană şi căldură dar nu ai vrut

te-am pus in varful patului, ti-am cântat colinde de demult şi tu doar ai râs

ţi-am dansat si Vals ameţitor pe muchia vioarei din hol

trompeta-ţi suna fals

iar vecinii se holbau

vântul bătea din curte direct sper tabloul pictat a toamnă

şi iscălită cu numele agentului trecător

iar mama îşi făcea ceaiul de amor

Ce ciudat!

parcă sunt robul tău...

tu chiar eşti frigider nu-i aşa?

în vise aşa îmi apari!

mai ţii minte atunci când te-am dus pe ultimul drum, mi-ai promis o chestie:

că nu pleci cu adevărat,

că nu mori,

că te întorci,

că ne mai vrei.

HÁOS

Flori de crin,

de lin,

de măr,

de păr - să te iau şi să fac ceai de tei,

de lei - murdari şi stânjeniţi după să

-pun - măna pe tine,

cu mănuşi de argint şi cizme de cauciuc;

pantofi de lac în lac murdar şi munţi senili lăsaţi in vine

-te ia şi pleacă,

gradini cu cireşi şi vi-şi

-ne prefacem cum ne

-o tragem cu sforile

- ntinse ca linia de drum îngust si proaspăt măzgălit cu iubire, amăgi

–re-pede cum suna muzica din betonul uscat şi nesăpat:

aud zgomo

– te vreau cum nimeni altul.

Şi să vezi tu eşti aici,

ţine mâna să nu alune

- ce vrei să-mi spui nu este valid,

cu zâmbet drag piano te ating şi mă

- nchin cu ale sale mâini.

Salut

Tocmai ce m-am renăscut şi trebuie sa mor din nou: nu te mai înțeleg şi nu mai înţeleg nimica! Când am murit pentru prima oară, am simţit cum vălul tău îmi acoperea faţa atingând în mine cele mai tensionate mișcări ale nervului cardiac, iar trupul era într-o continuă mişcare de adâncire – chiar şi groparii au aruncat cenuşa calda peste sufletul meu – să mor daca te mint.

Dar iată că m-ai născut a doua oară printr-o minune, chiar de ziua memorabilului tău fiu. Am fost uns cu cele mai scumpe uleiuri: sentimentul era același ca şi la prima mea moarte, știi, ca la îmbălsămare. Miroseam frumos, eram şi admirat dealtfel. Popa, pus de marele şef în scaun îşi juca bine rolul, numai ca lucra cam scump săracul, dar ce mai conta pe vremuri: se dădea palincă, măr şi nucă, iar pe șestache o mână de lei, nu mulţi, doar cât sa acopere trei dinţi de aur.

Ai fost martor la primii paşi de boboc împiedicat, mi-ai adus cârje să nu mai pic în nas, dar cu ce folos? Oricum nu mai aveam mâini.

Atunci am decis să mor a doua oară! Mi-am făcut bagajele: mi-am pus periuţa, săpunul şi lenjeria, pieptenul si forfecuţa – vai îmi aduce aminte de bunica, care stătea în poartă când alergam acasă de la şcoală şi că îmi făcea tort de mămăligă. Doamne ce viaţă! Şi am plecat din nou încet spre groapă. Nu mai erau de faţă: nici popa, nici alaiul, nici groparii. Când m-am aruncat în groapă nu mai simțeam adâncirea, nici cenuşa şi nici inima. Eram mort şi rece! Să mor dacă te mint!

şi zgârie pieptul

m-ai scuipat pe pământ să-ncalţ urme de păcat,

m-ai târât prin noroi şi m-ai învăţat să întind curse fără de întoarcere…

mi-ai pus fiare-ncinse pe talpă să cred că pe lumină e doar durere,

mi-ai pus covoare în urmă să şterg noaptea speranţelor eterne,

mi-ai zgâriat numele cu sângele amar întinzându-se pe culmi si feţe mohorâte,

mi-ai aşezat umbra tandră a fericirii în poale să-ngrop ale lui morminte;

ştii că fără tine nu-i nici lumină, dragoste şi suflu,

ştii că fără a ta putere nici noapte, nici stea, nici lună nu-i:

şi ştii că dacă îmi zgâri pieptul cu o inimă curată

mă înfloreşti fertil spre lumea lui înaltă...

Aspiraţie

I: Sunt jumătatea ta, pe care o chemi în zor de zi, la apus de soare, când te închini şi când îţi vinzi copiii. Sunt vechi ca drumul aşezat la picioare şi mirosul mobilei din bucătărie.

Când nervii te lasă şi ţi-se aşează sprâncenele-n cruciş, mă chemi; cu numele ĂLA mă alinţi.

Dintr-o dată, se lasă cortina, se închid uşile şi lumea nebună urlă:

mă dor picioarele,

şalele,

tălpile,

gambele.

Excitație La Maxim…

Mormăi, trezesc, dansez,

tai şi spânzur,

aliniez stelele,

deschid ferestrele şi dintr-o dată privesc cum cineva fură lectura din bibliotecă, dând şpagă la meşteri, care încolțeau dragostea eternă şi mirosul străzilor boeme, creând astfel romantismul etern. O halucinaţie rămâne în spatele acestor poveşti, ca şi tu de altfel daca nu te grăbești să prinzi ultimul metrou, care te lasă lângă o casă mare, veştejită şi bântuită de soarta neamului tău bătrân. Ia cartela, adaugă sorţii tale un răgaz şi semnează-te în locul acela. Ia trenul, aleargă-n trecutul tău cel vesel.